Ţara lui „nu se poate”

Ai fost vreodată in ţara lui nu se poate?

Dacă nu, dă-mi voie să-ţi povestesc câte ceva din jurnalul ultimei mele aventuri în ţara lui nu se poate. Am să încep povestea de la intrarea în ţară.

După o lungă dar plăcută călătorie am ajuns la hotarele ţării. Trec de controlul actelor de identitate şi întreb ofiţerul poliţiei de frontieră: De unde pot cumpăra o vignetă de călătorie? Poliţistul îmi aruncă grăbit paşaportul şi îmi răspunde: De aici nu se poate! şi îmi face semn să pornesc mai departe.

Ai fost vreodată in ţara lui nu se poate?

Dacă nu, dă-mi voie să-ţi povestesc câte ceva din jurnalul ultimei mele aventuri în ţara lui nu se poate. Am să încep povestea de la intrarea în ţară.

După o lungă dar plăcută călătorie am ajuns la hotarele ţării. Trec de controlul actelor de identitate şi întreb ofiţerul poliţiei de frontieră: De unde pot cumpăra o vignetă de călătorie? Poliţistul îmi aruncă grăbit paşaportul şi îmi răspunde: De aici nu se poate! şi îmi face semn să pornesc mai departe.

După câteva sute de metri zăresc o benzinărie. Trag în parcare cu scopul de a curăţa parbrizul maşinii şi de a folosi toaleta. După ce termin operaţiunea de curăţare a maşinii mă îndrept grăbit spre toaletă. Dau să deschid uşa şi nu reuşesc. Citesc o notă lipită pe uşă: Cheia de la toaletă se află la casierie. Din ce în ce mai neliniştit fug la casier şi solicit cheia: Vă rog, aş putea folosi toaleta dumneavoastră? Casierul îmi zâmbeşte: Azi nu se poate e defectă de 3 zile. Transpiraţia îmi năpădeşte tâmplele. Bine dar pentru dumneavoastră ca angajaţi nu e dificil să lucraţi atâtea zile fără un grup sanitar? Casierul îşi ridică ochii din calculator şi îmi răspunde sec: Avem toaletă de serviciu. Am rămas blocat vreme de câteva secunde.

Îngândurat dar şi îngrijorat mă întrept spre maşină şi pornesc la drum. După 20 de km zăresc o nouă staţie, de această dată mai mare şi cu un restaurant alăturat. Speranţele mele se îndreaptă spre acest loc. Intru în restaurant şi identific toaleta. Nu are nici un bileţel pe uşă. Semn bun. Speranţele îmi sunt confirmate. Mă întorc în local şi mă aşez la una dintre mese, aştept liniştit chelnerul. După minute bune sunt întrebat ce servesc şi solicit un fel de mâncare din meniu la care primesc următorul răspuns: Ştiţi meniurile sunt mai vechi şi nu se poate să va aduc ce solicitaţi. Sunt tot mai îngrijorat… Oare unde auzisem că ţara asta are un popor ospitalier? Comand o cafea şi părăsesc localul grăbit.

Cam aşa arată o zi în ţara lui nu se poate. Nu ştiu cât îţi este cunoscută sau familiară aceast poveste. Eu mă lupt zilnic cu nu se poate începând de la solicitările adresate reprezentanţilor instituţiilor publice până colaborarea cu mulţi dintre angajaţii firmelor private.

De aceea cred că cea mai importantă investiţie la care trebuie să gândească o companie privată dar şi conducătorii instituţilor publice este investiţia în educarea resursei umane. Oricât de mult am investi în partea imobiliară, tehnologică şi logistică a companiei noastre fără educarea componentei umane şi eliminarea lui nu se poate din limbajul nostru, nu vom reuşi să obţinem performanţe în afacerile publice sau private.