Cum pierde anual Statul Român peste 2 miliarde de euro prin birocrație?

Auzim aproape în fiecare zi despre criza forței de muncă din România. Chiar dacă plângerile vin aproape exclusiv din zona sferei private, problema afectează în egală măsură companiile private și domeniul public (cu toate că Guvernanții noștri nu par încă foarte conștienți de asta). România se află în prezent pe locul 2 în lume ca deficit de personal, după Japonia, iar 4 din 5 manageri de companii acuză lipsa de personal. 

Cifrele concrete ale deficitului de personal sunt discutabile (circulă multe variante în spațiul public), acesta fiind estimat între 500.000 angajați (cifrele companiilor) și aproape 1 milion (conform declarațiilor Ministrului de Finanțe).

Ce înseamnă acest deficit?

Auzim aproape în fiecare zi despre criza forței de muncă din România. Chiar dacă plângerile vin aproape exclusiv din zona sferei private, problema afectează în egală măsură companiile private și domeniul public (cu toate că Guvernanții noștri nu par încă foarte conștienți de asta). România se află în prezent pe locul 2 în lume ca deficit de personal, după Japonia, iar 4 din 5 manageri de companii acuză lipsa de personal. 

Cifrele concrete ale deficitului de personal sunt discutabile (circulă multe variante în spațiul public), acesta fiind estimat între 500.000 angajați (cifrele companiilor) și aproape 1 milion (conform declarațiilor Ministrului de Finanțe).

Ce înseamnă acest deficit?

• pentru companiile private lipsa de personal înseamnă fie incapacitatea de a-și extinde activitatea, motiv pentru care unele companii au început deja să migreze spre alte țări din regiune (iar asta pentru România înseamnă și pierderea altor categorii de impozite și taxe), fie o presiune majoră pe costuri prin creșterea nivelului salarial, în speranța de a mai atrage personal (deși e de fapt o bătaie între companii pe același număr limitat de persoane).
• pentru domeniul public lipsa de personal din piață însemnă un cuantum foarte mare de taxe și contribuții salariale care nu se colectează în prezent la bugetul public.

Dacă luăm ca referință doar cifra de 500.000 angajați lipsă (nu estimarea oficială, care e dublă), este interesant să vedem câți bani pierde Statul Român, doar prin ne-colectarea taxelor și contribuțiilor salariale aferente acestor poziții:

• la un calcul raportat la salariul minim pe economie (nerealist, pentru că există în prezent un număr foarte mic de lucrători încadrați cu salariul minim), Statul Român ar colecta pe an cu 1,53 miliarde euro în plus
• la un calcul raportat la un salariu de 2.000 lei net, Statul Român ar colecta pe an cu 1,89 miliarde euro în plus
• la un calcul raportat la salariul mediu pe economie de aprox 3.000 lei net (5127 lei brut, cf INS referință luna iunie 2019), Statul Român ar colecta pe an cu 2,86 miliarde euro în plus

Cu toate astea, pentru 2019 Guvernul României a aprobat un contingent de doar 20.000 lucrători nou admiși, număr care chiar dacă e dublu față de anul trecut e absolut insignifiant raportat la nevoia reală. În luna iulie Ministerul Muncii (MMJS) a propus creşterea contigentului la 30.000 printr-un proiect de Hotărâre despre care nu știm încă dacă a intrat în vigoare și care oricum rezolvă o mică parte din problemă.

Așadar, doar prin simplificarea și adaptarea la realitate a măsurilor cu privire la “importul” de extracomunitari (și avem destul de mulți chiar în apropiere, în Serbia, Rep. Moldova sau Ucraina, ca să nu mai vorbim despre cei din Asia) România ar putea să-și asigure o resursă bugetară impresionantă.

Unde e de fapt problema?

• astăzi numărul de extracomunitari care pot munci legal în România este foarte mic, mult sub nivelul nevoilor pieței, iar Guvernul nu pare să conștientizeze această problemă. Mecanismul contigentelor este unul foarte simplu și lipsit de riscuri, deoarece se stabilește anual, așa că în orice moment în care extra-comunitarii ar deveni un “pericol” pentru forța de muncă autohtonă acest număr ar putea fi din nou limitat. În opinia mea, la situația curentă din piața muncii contigentul ar trebui complet eliminat!
• procedurile pentru ca un extracomunitar să poată munci legal în România sunt extrem de lungi (aprox. 3-4 luni) și cu o birocrație excesivă. Acesta e o dublă pierdere pentru Statul Român. Pe de o parte sunt bani pe care i-ar putea încasa din taxele și contribuțiile salariale ale acestor angajațu, pe de altă parte e costul cu mulțimea de angajați din sistemul public care gestionează tot acest proces birocratic, în mare măsură inutil. În opinia mea, 80% din procedurile de astăzi (parte din ele absurde, perimate și care dovedesc o neînțelegere a realităților de azi ale pieței muncii) ar putea fi eliminate fără probleme.
• costurile aferente procesului de obținere a permisului de muncă în România pentru extra-comunitari. Aceste costuri sunt un alt blocaj pentru angajatori, iar sumele pe care le câștigă la final Statul Român din aceste taxe sunt infime comparativ cu cât ar putea câștiga dacă ar liberaliza și simplifica sistemul.
• lipsa de informare: mult companii nu cunosc mecanismele prin care ar putea să-și rezolve deficitul de personal prin aducerea de lucrători extra-comunitari, respectiv se tem atât de birocrație cât și de problemele de integrare culturală ulterioară ale acestora. Sunt probleme reale și serioase, dar care pot fi abordate, la rândul lor, în mod profesionist

Noi nu putem schimba, din nefericire, reglementările. Dar putem măcar contribui la partea de informare corectă.

Așa că, pentru că tot mai multe companii sunt disperate de această criză de personal și în același timp blocate în încercările de a angaja personal extracomunitar, vom reveni în zilele următoare cu un articol în care vom explica pe scurt care sunt astăzi pașii legali pentru aducerea în România a unui lucrător extra-comunitar, respectiv principalele dificultăți, pericole și blocaje, și vom demara în această toamnă și o serie de seminarii informative, care să ajute companiile să ia deciziile cele mai potrivite.

Iar între timp sperăm că și Statul Român se va trezi la realitate. Nu de dragul companiilor, ci de dragul propriului buzunar.