Cum evităm dubla impunere?

articol publicat în revista Consulting Review

În condiţiile economice de astăzi circulaţia liberă a capitalurilor este o realitate, astfel că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări.

Apare, deci, în mod firesc, problema stabilirii autorităţii publice competente să procedeze la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoane fizice sau juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.

articol publicat în revista Consulting Review

În condiţiile economice de astăzi circulaţia liberă a capitalurilor este o realitate, astfel că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări.

Apare, deci, în mod firesc, problema stabilirii autorităţii publice competente să procedeze la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoane fizice sau juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.

Deoarece instituirea de impozite constituie un drept a fiecărui stat, iar modul de aşezare şi percepere al acestora este de competenţa puterii legislative a statului respectiv, se poate ajunge la situaţia ca un anumit venit să facă obiectul impunerii şi în statul de origine, ca şi în cel de destinaţie a venitului respectiv. La fel se poate întâmpla şi cu o anumită avere: să pretindă impozit asupra ei şi statul pe teritoriul căruia se află bunul supus impunerii ca şi cel în care domiciliază proprietarul averii în cauză (sau al cărui cetăţean este acesta).

Or, aceasta înseamnă, practic, o dublă impunere a aceleeaşi materii impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect, pentru aceeaşi perioadă de timp, ceea ce este evident, excesiv. Soluţionarea acestei probleme se poate face numai printr-o înţelegere intervenită între statele interesate care să stabilească pentru fiecare categorie de venit şi de avere cine este competent să perceapă impozit.

Convenţii bilaterale

În 1963 şi apoi în 1977, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a dat publicităţii modele de convenţie revăzute şi îmbunătăţite.

În cadrul acestei convenţii-model sunt cuprinse unele soluţii aplicabile în relaţiile bilaterale dintre ţări, soluţii care se preiau în forma dorită în cadrul convenţiilor concrete încheiate între ţări.

Soluţiile recomandate au în vedere următoarele:

1. impunerea profiturilor obţinute de agenţii economici să se efectueze de către ţara pe teritoriul căreia acestea s-au realizat şi în care subiecţii respectivi au un sediu stabil de exploatare;
2. beneficiile rezultate din exploatatre în trafic internaţional a navelor sau aeronavelor să fie impuse de ţara unde se află conducerea efectivă a societăţii de exploatare. Dacă acest sediu este la bordul navei, el se consideră a fi în ţara portului de origine a navei, iar dacă un astfel de port nu există, în ţara a cărei rezidentă este persoana care exploateaza nava;
3. veniturile obţinute sub formă de dobânzi aferente obligaţiunilor, biletelor la ordin sau altor titluri de creanţă, sub formă de redevenţe, aferente folosirii drepturilor de autor, brevetelor, mărcilor de fabrică sau de comerţ, procedeelor sau formulelor secrete etc., precum şi sub formă de dividende să fie impuse de ambele ţări contractante, în proporţiile convenite de acestea;
4. d) impunerea veniturilor realizate din exercitarea pe cont propriu a unei profesii libere (arhitect, medic, avocat, contabil, inginer, artist profesionist, sportiv profesionist etc.) să se efectueze fie în ţara de origine a acestuia – când beneficiarul lor dispune de un sediu stabil pentru practicarea profesiei libere, fie în ţara în care este rezident beneficiarul veniturilor – când acesta nu are sediu stabil în ţara străină;
5. veniturile din salarii şi onorarii, precum şi cele obţinute sub formă de tantieme, jetoane de prezenţă şi alte retribuţii similare de către membrii consiliilor de administraţie sau comisiilor de cenzori să fie taxate în ţara de origine a acestora. În condiţii de reciprocitate sunt exceptaţi de la o asemenea impunere salariaţii ambasadelor şi reprezentanţelor diplomatice, precum şi corespondenţii agenţiilor de presă străine;

<>f) averiile deţinute în străinătate sub formă de bunuri imobile să fie impuse de ţara în care se află acestea. Dacă averea este reprezentată de bunuri mobile ce fac parte din activul unui sediu stabil sau a unei baze fixe, care serveşte exercitării unei profesii libere, să fie impusă în ţara unde se află sediul stabil sau baza fixă. Navele, aeronavele, vehiculele feroviare sau rutiere, ce sunt exploatate în traficul internaţional precum şi bunurile mobile afectate acestei exploatări să fie impuse în ţara în care se află sediul conducerii societaţii de exploatare .

 

Aplicabilitate

Convenţiile pentru evitare dublei impuneri se aplică impozitelor pe venit şi pe avere, percepute în contul fiecăruia din statele contractante. Cad sub incidenţa convenţiei toate impozitele pe venit şi pe avere, indiferent de sistemul de percepere folosit: impunere directă, stopaj la sursă, suprataxă, cote adiţionale.

Convenţiiile se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unui stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele două state. Este vorba atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, societăţi de persoane şi de capital, fundaţii ş.a.

În cazul impozitelor indirecte nu se pune problema dublei impuneri internaţionale întrucât cetaţenii straini suportă, în calitate de cumpărători, aceleaşi impozite cuprinse în preţurile mărfurilor cumpărate ca şi cetăţenii din ţara de impunere.

Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă, aşadar, supunerea directă la impozit a aceleaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către autorităţile publice din ţări diferite.

Desigur, o astfel de impunere intră în discuţie doar în cazul în care rezidenţii unei ţări realizează venituri sau deţin proprietăţi în alte ţări. Căci, în cazul extrem al perceperii unor impozite o singură dată, dar de două sau mai multe autorităţi ficale juxtapuse din aceeaşi ţară (şi nu paralele), dubla, tripla sau multipla impunere (exagerat în mod practic) este o realitate (apăsătoare), dar aceasta nu este considerată în teoria finanţelor publice o dublă, triplă sau multiplă impunere juridică, ci una de natură economică, care în fapt se concretizează în creşterea presiunii fiscale medii suportate de contribuabilul în cauză în propria ţară.

Tipuri

Luând în considerare aspectele de ordin juridic, legate de voinţa legiuitorului, dubla impunere realizată într-o ţară este voluntară şi involuntară.

Dubla impunere voluntară

Dubla impunere voluntară este instituită special, în vederea realizării unui anumit scop. În această situaţie se pot afla:

• impunerea mai accentuată a veniturilor realizate în ţară de persoanele fizice şi juridice străine;
• aplicarea unor cote adiţionale de impozite în favoarea bugetului federal (sau centralizat), la unele dintre impozitele locale.

Dubla impunere involuntară

Dubla impunere involuntară poate fi expresia unei repercusiuni a unor impozite, întrucât legiuitorul nu poate stabili în toate cazurile cine va suporta impozitele.

Din punct de vedere administrativ, în analiza dublei impuneri trebuie să avem în vedere deosebirea dintre autorităţile financiare suprapuse şi cele juxtapuse (paralele). Astfel dubla impunere se manifestă doar în cazul în care aceasta este provocată de autorităţi juxtapuse.

Dubla impunere poate fi realizată şi de către una şi aceeaşi autoritate financiară, când aceasta se referă la:

• impunerea aceluiaşi venit de două ori;
• impunerea aceluiaşi capital de două ori;
• impunerea simultană a venitului şi capitalului;
• impunerea concomitentă a profitului rămas la societăţile comerciale şi a dividendelor repartizate acţionarilor sau asociaţilor;
• impunerea societăţilor comerciale atât pentru capitalul pe care îl deţin, cât şi pentru obligaţiunile aflate în portofoliu.

În legătură cu „multiplicarea” posibilă a impunerii, apreciem că în practica internaţională nu poate fi reţinută decât dubla impunere, întrucât impunerea pentru un anumit subiect trebuie judecată în raport cu criteriile impunerii veniturilor şi averilor, pe care o ţară le utilizează în raport cu altă ţară, privite în mod separat, ţară cu ţară.

Criterii

Apariţia dublei impuneri se datorează modului în care sunt aplicate criterii care stau la baza impunerii veniturilor sau averii. În practica fiscală internaţională criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii sunt:

• criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor sau averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea, care fac obiectul impunerii, sunt obţinute sau se află pe teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia;
• criteriul naţionalităţii, potrivit căruia o ţară impune rezidenţii săi, care realizează venituri sau posedă avere din (în) ţara respectivă, indiferent dacă aceştia locuiesc sau nu în ţara lor;
• criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.

Modul în care sunt aplicate aceste criterii poate conduce la apariţia dublei impuneri. De exemplu, dacă în ţara A impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei, iar în ţara B pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară dacă realizează venituri în ţara a doua va trebui să plătească impozite pe veniturile sale atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor.

Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite ţări. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece fiecare ţară este interesată să realizeze venituri fiscale cât mai mari.

Metode de evitare

În cadrul convenţiilor care se încheie între părţi pentru evitarea dublei impuneri fiscale internaţionale se înscriu o seamă de precizări vizând modul concret în care se va realiza impunerea, cu referire la:

• delimitarea precisă a sferei de aplicabilitate a convenţiei în ce priveşte subiecţii fiscali, în toate ipostazele posibile ale domiciliului şi cetăţeniei;
• modul de stabilire a profitului impozabil al agenţilor economici şi modălitaţile sau/şi limitele deducerii cheltuielilor generate ale societăţilor–mamă din gestiunea societaţii–fiice, care îşi desfăşoară activitatea în alte ţări;
• nivelul cotelor de impunere pe care le poate folosi ţara de origine a veniturilor sub formă de dobânzi, redevenţe şi dividende.

Luându-se în considerare aceste elemente, în practica fiscală internaţională au fost acceptate următoarele 4 metode sau procedee tehnice pentru evitarea dublei impuneri:

1. Scutire totală
2. Scutirea progresivă
3. „Creditarea” obişnuită
4. „Creditarea” integrală

1. Corespunzător metodei scutirii totale, veniturile realizate de rezidentul unei ţări într-o ţară străină (Vits) şi supus impunerii în respectiva ţară se deduc din venitul impozabil global (Vigl) care în ţara de reşedinţă are în vedere totalitatea veniturilor obţinute de contribuabili. În acest scop, se utilizează relaţia:

Vitr = Vigl – Vits

2. Metoda scutirii progresive presupune, de asemenea , o impunere separată a veniturilor, în fiecare din ţările semnatare ale convenţiei. Dar, în contextul progresivităţii impunerii, veniturile obţinute de rezidentul unei ţări în străinătate (Vits) se adaugă la veniturile impozabile realizate în ţara de reşedinţă (Vitr) , obţinându-se venitul impozabil global (Vigl) – în funcţie de care se determină cota progresivă aferentă (Cip) sau/şi suma fixă progresivă corespunzătoare (Sfp). Acestea se utilizează, apoi, numai pentru calcularea impozitului aferent veniturilor realizate în ţara de reşedinţă. În acest context sunt utilizabile relaţiile:

Vigl = Vitr + Vits

Vigl --) Cip sau/şi Sfp

Itr = Vits × Cip/100 

sau

Itr = Sfp+(Vitr–Nmin)×Cip/100

în care, în afara notaţiilor deja cunoscute, mai apare Nmin – care se referă la nivelul minim al tranşei de venit impozabil – în cazul impunerii compuse pe tranşe, utilizând sume fixe de impozit şi cote procentuale progresive.

3. „Creditarea” obişnuită constă în aceea că impozitul plătit ţării străine pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia de către rezidentul altei ţări se deduce direct din impozitul total calculat în ţara de reşedinţă (Iitr-c). Acest impozit se calculează luând în considerare venitul impozabil global, obţinut prin însumarea veniturilor impozabile realizate în ambele ţări (potrivit metodei precedente).

Impozitul plătit în străinătate se deduce doar până la limita impozitului intern ce s-ar datora pentru un venit egal cu cel obţinut în străinătate. Acest impozit, respectiv impozitul de dedus pentru veniturile impozabile din ţara străină contractantă (Iits-de) comparat cu cel efectiv plătit (Iits-pl), trebuie să satisfacă relaţia:

Iits-de ≤ Iits-pl

Aşadar, în cazul în care impozitul calculat în ţara de reşedinţă este mai mic decât cel plătit în străinătate, contribuabilul va suporta un impozit total corespunzător mai mare faţă de acela pe care l-ar fi suportat dacă toate veniturile impozabile ar fi fost obţinute în ţara sa de reşedinţă.

4. „Creditarea” integrală elimină neajunsul metodei anterioare, în sensul că impozitul plătit în străinătate se deduce integral din impozitul total calculat în ţara de reşedinţă, indiferent de mărimea acestuia.

Dintre cele două metode de scutire, cea mai avantajoasă este scutirea totală, iar dintre cele două metode de „creditare”, cea mai avantajoasă pentru contribuabil este metoda scutirii totale. Avantajele şi dezavantajele se răsfrâng asupra contribuabililor, dar aceasta depinde de menţiunea înscrisă în convenţia încheiată între ţările de referinţă – cu privire la metoda sau procedeul ce va fi utilizat pentru evitarea dublei impuneri fiscale internaţionale.

Ca o concluzie, în practica internaţională, pentru evitarea dublei impuneri s-au consacrat anumite principii, pe baza cărora prin convenţiile încheiate se stabilesc metodele de aşezare şi percepere a impozitelor. Astfel:

1. Conform principiului impunerii, statul de reşedinţă calculează impozitul provenind de la suma totală a veniturilor subiectului impozabil, inclusiv asupra celor care provin din statul de origine şi care, potrivit convenţiei, sunt impozabile în acest din urmă stat; din impozitul care este astfel stabilit se deduce apoi suma care a fost plătită în celălalt stat.
2. În temeiul principiului scutirii de impozit, statul de reşedinţă impune numai acele venituri care, potrivit convenţiei, sunt impozabile în acel stat scutind de impunere veniturile (sau parte din acestea) impozabile în statul de origine a plătitorului.
3. Potrivit principiului nediscriminării fiscale, statele semnatare ale convenţiei pentru evitarea dublei impuneri se angajează să nu aplice faţă de rezidenţii celuilalt stat contractant, în materie de impozitare, dispoziţii normative mai împovărătoare decât cele aplicate propriilor lor contribuabili aflaţi în aceeaşi situaţie.