Erorile şi ororile Ordonanţei 58

În ultimele zile spaţiul public a fost animat de discuţii şi comentarii aprinse pe tema Ordonanţei de Urgenţă 58/2010.

Motivele acestui impact major? Numeroasele erori şi injustiţii introduse de această ordonanţă. Dar nu în ultimul rând faptul că ea afectează în mod direct numeroase personalităţi din viaţa culturală şi artistică a României, respectiv îi afectează pe jurnalişti, în ambele cazuri profesii cu maximă expunere mediatică.

Revolta acestora este absolut îndreptăţită. Singura problemă e că am fost atât de oripilaţi de modul în care aceste noi măsuri fiscale au fost puse în practică, de nesfârşitele cozi la ghişee şi umilinţele asociate acestora, încât ne-am axat aproape exclusiv în discuţii pe această temă şi suntem pe punctul să ne scape o serie de erori mult mai grave, introduse pe fond de acest nou act normativ.

În urmă cu un an şi jumătate Guvernul României anunţa primul set de măsuri anti-criză. Le-am considerat greşite şi am estimat că efectele lor vor fi contrare, adică vor adânci criza, respectiv am scris mai multe articole la vremea respectivă despre asta.

Uniunea Europeană s-a născut de la un vis. Cei care i-au pus bazele au fost oameni cu viziune şi idealuri înalte, ca Robert Schumman, Kondrad Adenauer, Jean Monet sau Alcide de Gasperi. Visul lor a fost dus mai departe de alţi vizionari: Edward Heath, Francois Mitterrand, Helmut Kohl sau Jacques Delors.

Europa pe care şi-o doreau era o Uniune a valorilor, un spaţiu puternic şi unit în diversitate.

Mai este Europa de astăzi cea la care ei au visat ?

Ştirile ultimelor zile ne relevă informaţii şocante. Grecia a admis public că a furnizat informaţii false Uniunii Europene. Bulgaria i-a urmat în seria dezvăluirilor, recunoscând că a furnizat informaţii false Uniunii cu privire la dimensiunea reală a deficitului său bugetar. Cu siguranţă în următoarele săptămâni sau luni şi alte state se vor adăuga pe această listă.

articol publicat in revista Consulting Review

Unul din cele mai noi concepte în business îl reprezintă cel de „Corporate entrepreneurship”, adică o transpunere a practicilor antreprenoriale în cadrul managementului marilor corporaţii.

Ce vrea să însemne asta? Să înţelegem că modelul de management corporatist, atât de mult elogiat în ultimii 20 de ani nu este cu adevărat cheia succesului ? Sau că toate MBA-urile, cursurile de management, leadership, strategic planning etc… la care participă managerii de corporaţii nu deţin cheia succesului şi nu oferă toate răspunsurile la provocările cărora trebuie să la facă faţă aceşti manageri?